Obiectele care au aparţinut lui Iuliu Maniu vor să fie expuse la ele acasă

De câteva săptămâni bune, vă spunem constant că la Bădăcin timpul nu mai are răbdare. Că la capătul unei alei azi înfundate, o casă de istorie şi poveste strigă să o salvăm. Casa lui Iuliu Maniu, casa unde el nu doar că era acasă, dar pe care a vrut să o lase, moştenire peste ani, generaţiilor următoare. Adică nouă. O casă pe care o putem transforma cu puţină bunăvoinţă şi strădanie într-un Muzeu, unde istoria să îşi afle locul ei şi să ne depene, de pe firul vremii, întâmplări din care e mult de luat de luat aminte şi care, invariabil, încep toate cu „A fost odată…”.
La fel începe şi ce vă vom spune azi, pentru că este vremea să aflaţi o poveste nouă, o poveste despre obiectele care i-au aparţinut marelui Maniu şi modul miraculos cum ele au fost recuperate şi aduse acasă, la Bădăcin…

A fost odată, la Bădăcin…

A fost, aşadar, odată ca niciodată un sat mărunt, pierdut sub poalele Măgurii Şimleului, unde în primele decenii ale secolului trecut, maşini lucioase, cum azi doar în filmele alb-negru vezi, duceau spre satul Bădăcin domni cu joben, baston şi mănuşi, doamne cu rochii lungi şi umbreluţe dantelate. Erau oameni politici ai vremii, influenţi, oameni care aveau în mână destinele unei ţări întregi şi care mergeau la Bădăcin, unde era casa lui Iuliu Maniu, pentru a pune lucrurile la cale. De multe ori, istoria nu se scrie în birouri întunecoase, ci într-un decor bucolic – ştim asta cu toţii – şi aşa se întâmpla şi în micul sătuc al lui Maniu. Că veni vorba el, ei bine, în simplitatea şi modestia lui, omul acesta al cărui cuvânt avea atâta greutate în şedinţe ori în Parlament, făcea drumul de la Şimleu la Bădăcin pe jos. Pentru că îi plăcea să se simtă liber, iar cei 6 kilometri prin praful drumului erau un nemaipomenit prilej să se bucure de verdeaţa din jur, de cerul presărat cu câte-o scamă de nor, de dealurile sub care casele moţăiau în liniştea după-amiezii. Maniu, povesteau cei ce l-au cunoscut, mergea încet, cu paşi eleganţi, purtând costumul scump şi pălăria cu un aer degajat şi nobil. La fel de elegant ar fi arătat şi într-o cămaşă simplă, din pânză ţesută în casă, şi cu o carte veche sub braţ, pentru că la el nobleţea şi rafinamentul de a purta o ţinută avea rădăcini adânci, acolo în spirit şi caracter. De multe ori, la Bădăcin fiind, îşi îmbia oaspeţii la câte-o plimbare până în Dealul Ţarinii, iar dacă ei refuzau, lua singur la pas coama acoperită de viţă de vie, până taman, sus, în vârf. Acolo era un copac bătrân, cu o bancă, şi tare îi plăcea lui Maniu să stea acolo puţin şi să-şi ofere o clipă de răgaz. Acolo grijile se domoleau, iar soarta ţării nu apăsa aşa de tare. Acolo, cu mâinile împreunate pe bastonul de lemn şi cu vântul mângândindu-i obrajii, putea să-şi perie gândurile mai bine.

Un subsol amenajat temporar ca muzeu

Azi, chiar dacă te avânţi curios în satul Bădăcin şi aştepţi oarecum ca istoria să-ţi sară în faţă, la vreun colţ de uliţă, aducându-te în faţa familiei Maniu, nici gând să se întâmple aşa ceva. Casa stă tristă, cu ferestrele deschise larg cât să lase vântul şi amintirile să fugă prin ele. Uşile sunt desprinse din canaturi şi abia de mai atârnă în vreo balama ruginită. Undeva, aleea care a cunoscut odată paşii lui Maniu e împietrită şi ea în uitare, iar prezentul a păstrat din acei ani doar un strat gros şi greu de colb. Iuliu Maniu şi ai săi nu mai stau demult la poveşti, în centrul satului, şi nici când dai târcoale grădinii lor nu mai dai de ei. Abia când ajungi la Biserica Greco-Catolică, în al cărei subsol este amenajat temporar un muzeu dedicat marelui om politic, simţi că mai găseşti fire şi legături cu ceea ce a fost cândva.

Baston, pălărie, mănuşi cu monogramă. Cât de cool şi de şic era Maniu!

Legături străvezii şi subţiri ca firele de paienjen, dar ele încă există, iar gazda care te întâmpină acolo, preotul Cristian Borz, face ca ele să lumineze tainic în încăperea tăcută, unde pe o masă stau aranjate câteva obiecte care i-au aparţinut lui Iuliu Maniu. Sunt obiecte care, după 65 de ani de pribegie, s-au întors acasă, deşi pentru asta au fost nevoie de 6 ani lungi de insistenţe la tot felul de uşi. „Este vorba de o pălărie de vară, de culoare verzuie, primită cadou de Maniu din partea autorităţilor austriece, cu ocazia unei partide de vânătoare. Are monograma lui Iuliu Maniu brodată pe interior, împreună cu anul naşterii acestuia – 1873. Am mai recuperat un baston din lemn de bambus, identificat într-o fotografie din anul 1946, o batistă de pânză brodată, cu monograma lui Maniu, precum şi o matriţă din lemn, confecţionată special pentru el în atelierul de tâmplărie al Penitenciarului Sighet, pe care marele om politic o folosea ca să se descalţe”, începe Cristian povestea recuperării lucrurilor, iar detaliile parcă se desprind din aerul locului. „Toate aceste obiecte au fost regăsite în 2006 de procurorul militar Viorel Siserman, din Cluj, care a început atunci o cercetare penală privind crimele comise în Peniteciarul din Sighetu Marmaţiei. Cercetarea a început când procurorul militar a fost sesizat oficial de o serie de intelectuali – scriitorul Cicerone Ioaniţoiu, de la Paris, de publicistul Gheorghe Caraza, de la New York, de compozitorul Traian Popescu şi de publicistul Gheorghe Jijia – care doreau o condamnare juridică a comunismului”, curgepovestea.
Procurorul Siserman a reuşit să obţină toate cele 53 de acte de deces ale deţinuţilor politici, ele fiind redactate în 20 iulie 1957 de un anume Vasile Nica, probabil angajat al Securităţii. „Actul de deces al lui Iuliu Maniu consemnează moartea acestuia în 5 februarie 1953. Viorel Siserman i-a interogat pe foştii gardieni ai penitenciarului, iar în toamna anului 2006 a dat de aceste obiecte la unul din ei. Când am aflat de ele, am luat legătura cu Siserman şi, după ani în care obiectele au fost cerute de Parchet, apoi au ajuns la Bucureşti, acum le avem la Bădăcin”, spune Cristian Borz.

Gardianul de la Sighet

Povestea asta lungă a fiecărui obiect, calea asta pavată cu timp, aşteptare şi mai ales durere este legată de anii ăia grei şi apăsători din temniţă umedă, întunecoasă, unde numai bolile şi moartea fugeau agile printre pereţi. „Gardianul Alexandru Szatmari a fost ofiţerul politic al Penitenciarului Sighet, între 1953 şi 1955, şi a avut gradul de capitan în contrainformaţiile de Securitate. În timpul supravegherii sale a murit Iuliu Maniu, alături de alţi oponenţi ai regimului. El a susţinut şi înainte că deţine spre vânzare pălăria lui Iuliu Maniu, precum şi alte obiecte care au aparţinut marilor demnitari ucişi în închisoare. Siserman a susţinut că fostul gardian i-a spus că păstrase acele obiecte ca să i le înmâneze ori fostului preşedinte al PNŢCD, Corneliu Coposu, decedat între timp, ori fostului preşedinte al României, Emil Constantinescu. Fostul gardian i-a declarat procurorului militar că nu a dat acele obiecte nimănui pentru că nimeni nu i le-a cerut”, spune Cristi Borz.
Şi ce greu sună aceste cuvinte din urmă, ce apăsător e acest „nimeni nu le-a cerut”… seamănă perfect cu o situaţie din prezent, cea a casei, lăsată în uitare pentru că, vorbind de autorităţi, de cei care pot să facă lucrurile să se mişte, nimănui nu i-a păsat de ea. Trecând cu mâna peste bastonul din lemn de bambus şi răsucindu-l uşor, Cristian aminteşte şi o altă varintă privind efectele lui Iuliu Maniu, cea a jurnalistului Teofil Ivanciuc de la “Gazeta de Maramureş” care afirma, cu câţiva ani în urmă, că „un coleg din presa locală, Vasile Tivadar, i-a spus ca Szatmari ar cere 50.000 de lei pe zi pentru că a păstrat aceste lucruri”. „Dorinţa lui Iuliu Maniu, exprimată în Penitenciarul de la Sighet, ar fi fost ca acele obiecte să fie aduse în Bădăcin şi date familiei. Întâi, însă, efectele au ajuns la Parchetul Militar Cluj, unde au servit drept probe în cadrul anchetei desfăşurate de Viorel Siserman. De îndată ce am aflat de ele, Parohia greco-catolică din Bădăcin a început demersurile pentru recuperarea lor. Prin avocatul Cristian Bălănean s-a depus un memoriu la Parchetul Militar Cluj, dar obiectele fuseseră predate între timp Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Am depus un nou memoriu la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică în 29 noiembrie anul trecut, fiindcă am vrut tare mult să le recuperăm. Prin ordonaţa nr 1304/P/2008 din 29 septembrie 2010, însă, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis neînceperea urmăriri penale din cauza decesului lui Alexandru Szatmari, iar obiectele au fost retunate soţiei acestuia, Maria Szatmari”, curge povestea mai departe.

Biroul pe care s-au semnat file de istorie

Pe masa pătrată, Borz aşază mai bine batista cu monogramă, apoi continuă: „Am trimis o scrisoare doamnei Maria Szatmari la Sighet, pe la începutul lunii octombrie 2012, şi am solicitat predarea obiectelor, iar dânsa a decis predarea în mod gratuit, cu condiţia ca ele să fie expuse în muzeul din Casa Memorială de aici din sat. Nu vă pot spune cu câtă bucurie am citit asta. În 14 octombrie 2012, am mers Sighet şi am preluat obiectele, aducându-le după 65 de ani unde le e locul: acasă”, spune Cristian Borz şi privirea îi cuprinde pe rând fiecare detaliu al încăperii, de la biroul din lemn masiv, până la scaunul cu spătar înalt şi apoi trece uşor, în camera vecină, unde fotoliile şi o canapea ce au aparţinut familiei Maniu aşteaptă continuarea poveştii. „Am mai recuperat în timp şi alte obiecte: un covor din casa pe care Maniu o deţinea în Bucureşti, pe strada Sfinţilor, alte câteva batiste cu monogramă, semnul de identitate pe care Iuliu Maniu, ca soldat, îl avea în Primul Război Mondial şi un birou din casa din Şimleu Silvaniei. Vrem să reabilităm Casa Memorială şi să deschidem în ea un Muzeu, unde să expunem toate efectele recuperate de-a lungul anilor. Este important ca obiectele să fie aici la Bădăcin la ele acasă, în casa propriu-zisă, care este o clădire monument istoric. Construcţia ei a fost începută de Ioan Maniu, tatăl lui Iuliu Maniu, în 1890, și casa a fost extinsă de mama Clara Maniu și Iuliu Maniu. Noi am iniţiat un proiect privind reabilitarea Casei memoriale şi relocarea muzeului pe care acum îl avem în aceste încăberi de subsol în spaţiile iniţiale ale Casei, întrucât Muzeul se află doar temporar la biserică”, spune Cristian Borz.

Campanie publică de strângere de fonduri

Pentru reabilitarea întregului imobil şi pentru punerea lui în funcţiune sub formă de Casă Memorială Muzeu este necesară suma de 350.000 de euro, însă pentru a se putea consolida măcar fundaţia, trebuie strânşi urgent 12.300 de euro.
Şi aici a apărut campania de strângere de fonduri din această primăvară. Strigătul de ajutor care pleacă din Bădăcin mai departe. Pentru a salva ce a mai rămas de la Iuliu Maniu, pentru a nu lăsa o filă de poveste să ajungă la coşul de gunoi al istoriei. .
Salvarea de la distrugere a acestui important monument istoric înseamnă respectarea testamenului lui Maniu, care dorea ca în casa de la Bădăcin să fie instruiţi şi ocrotiţi tineri. Adică dorea să o menţină vie, pentru că asta înseamnă să ai tineri acasă, să îi ai în bătătură… Asta înseamnă să duci peste timp ceva ce a început într-un secol trecut şi să-l dai, în lada de zestre a memoriei colective, generaţiilor mereu următoare…
Dar până acolo, mai e cale lungă, iar povestea trebuie spusă şi scrisă mai departe, de condeie din România, Londra sau Montreal. Până la urmă, nici nu contează de unde, atâta timp cât mesajul e făcut cunoscut: undeva, în Sălaj, o casă strigă după ajutor. Ca să nu o lăsăm să dispară, ca să nu o aruncăm şi noi încă o dată la coşul de gunoi al istoriei, ajutaţi-ne să o salvăm!

Material realizat de Echipa de campanie – „Salvaţi Casa Memorială Iuliu Maniu”, campanie susţinută de cotidianul Magazin Sălăjean